Rezultate Austria

68 de ani de la Dictat. Marturii despre masacrele de la Ip si Traznea ianuarie 9, 2009

Anul 1940 reprezinta pentru români poate cea mai neagra fila de istorie. In numai câteva luni am pierdut o treime din tara, dupa cedarea Bucovinei si a Basarabiei de Nord catre URSS (17 iunie), la 30 august pierdeam Ardealul prin odiosul Dictat de la Viena, ca numai dupa circa o saptamâna, pe 7 septembrie, sa cedam si Cadrilaterul bulgarilor. Dintre toate, poate cea mai intiparita in memoria românilor va ramâne cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor faptuite de armata horthysta, sprijinita de o buna parte a etnicilor maghiari localnici. In doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de români.

Masacrele au inceput in 7 septembrie, când in localitatea bihoreana Mihai Bravu horthystii au ucis 22 de români si au continuat pâna pe 18 septembrie, când 58 de români au fost decapitati in centrul orasului Gheorgheni, judetul Harghita. Insa cel mai afectat de teroarea horthysta a fost judetul Salaj, unde au fost masacrati 477 de români. Cele mai lovite de soarta au fost localitatile Ip, cu 157 de martiri, si Traznea, cu 87. Singura vina a acestor oameni a fost ca s-au nascut români. Acum, la 68 de ani de la Dictat, doi fii ai Salajului care au supravietuit macelului, Gavril Bucovan si profesorul universitar doctor Ioan Puscas din cele doua localitati, au impartasit cu echipa „Gardianul” amintirile acelor zile de groaza, atunci când in preajma lor au fost secerati de armele horthystilor fratii, parintii si apropiatii lor, iar scaparea lor din acel iad a fost o adevarata minune a lui Dumnezeu.

Masacrul de la Ip, din curtea familiei Butcovan
Marturiile lui Gavril Butcovan din Ip, singurul supravietuitor de atunci, sunt cutremuratoare. Gavril Butcovan, astazi in vârsta de 84 de ani, a povestit echipei „Gardianul” clipele de groaza prin care a trebuit sa treaca la doar 16 ani. „In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de arma ce razbateau dinspre casele vecinilor nostri. Era in jur de ora 5, inca era intuneric, si m-a cuprins o frica ce nu v-o pot descrie in cuvinte. Aveam doar 16 ani. In familie eram de toti 10 suflete. Parintii si 8 copii. Locuinta era compusa din doua camere. Eu, parintii si alti 5 frati dormeam intr-o camera, iar in camera mica, ceilalti doi fratiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, si i-am spus ca sunt impuscati românii. Tata nu putea vorbi de emotie, pentru ca banuia ce ne asteapta. Mama o alapta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parca focurile de arma se inteteau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata sa se uite pe geam sa vada ce se intâmpla pe ulita, iar acesta i-a spus ca vede oameni care se plimba agitati. Pentru o clipa mi-am aruncat si eu ochii pe fereastra. Strada era plina de militari horthysti si consateni maghiari, deveniti partasi la masacru. Mama, dupa ce a asezat-o pe fetita in leagan, i-a spus tatii sa mearga sa deschida usa, ca sa nu bata soldatii in poarta asa cum au facut la vecini. Pe când tata a vrut sa deschida usa, deja soldatii erau in curtea noastra. Unul dintre criminalii horthysti s-a rastit la el, spunându-i sa iasa afara din casa. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de arma. Atunci am stiut ca l-au impuscat pe tata. Imediat au navalit in casa trei soldati, indreptând pustile spre noi. S-au rastit si la noi, bineinteles in ungureste, sa iesim afara. Mama i-a intrebat, aratând spre leagan, ca ce va intâmpla cu fetita, la care soldatii i-au raspuns ca o s-o creasca ei. Când am iesit l-am vazut pe tata, care zacea cu fata in jos lânga peretele casei. M-am indreptat inspre el, moment in care asasinii horthysti au tras in mine. Cuprins de groaza m-am prabusit lânga corpul neinsufletit al tatalui meu. Mi-am dat seama ca sunt in viata, simtind o arsura puternica. Inima imi batea tare pentru ca in momentele urmatoare am vazut cum criminali i-au executat pe fratii mei. In fata casei, la câtiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuscata in piept cu cartuse dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost impuscat in burta, iar surioara Ana, de 5 anisori, care, disperata, striga «Unde esti maica?!», a fost secerata de gloantele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fuga spre gradina, insa soldatul care-l urmarea l-a impuscat in cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldati unguri au sfârtecat-o cu baionetele in leagan. Asupra mamei au tras, ranind-o, insa a apucat sa se ascunda sub o caruta. Cred si astazi ca sansa mea a fost aceea ca nu m-am ridicat de lânga tata si am stat culcat cu fata la pamânt, in timp ce calaii erau preocupati cu uciderea celorlalti membri ai familiei. Pe lânga mine si mama au mai scapat cei doi frati ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit in camera mica, unde criminalii nu au mai cautat. Banuiesc ca in sinea lor credeau ca au ucis intreaga familie dupa ce au tras in 7 persoane si au strapuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a marturisit cu lacrimi in ochi Gavril Butcovan. Marturia acestuia continua: „Doresc sa va mai spun ca cruzimea cu care a fost comis acest genocid intrece orice inchipuire. Bataile si schingiuirile au inceput inainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost batuti pâna ce si-au dat duhul. Lui Dumitru Sârca i-au taiat mâinile, lui Dumitru Chis i-au scos ochii, iar lui Pavel Sârca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot sa uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte si sotia acestuia, care era in durerile facerii. Barbatul a plecat dupa moasa, dar pe drum a avut ghinionul sa se intâlneasca cu echipa criminala. Acestia, sub amenintarea armelor, l-au intors din drum, iar odata ajunsi in curtea casei l-au impuscat. Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta. O alta tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sârca, de 40 de ani, si Maria Olla, de 15 ani. Cu toate ca nu erau moarte si soldatii au vazut ca acestea mai miscau, totusi au fost aruncate in groapa comuna si ingropate de vii. Trebuie sa retineti ca in acea zi, de 14 septembrie 1940, orice român intâlnit pe strada sau gasit acasa a fost impuscat. Trebuie sa va marturisesc adevarul pâna la capat. Nu toti consatenii mei au pactizat cu criminalii horthysti. Au fost si maghiari care au sarit in apararea familiilor de români, punându-si prin acest gest viata in pericol. Astfel au fost salvati din mâna ucigasa a horthystilor cel putin 3 familii de români. Cu siguranta, daca actiunea criminala ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai multi care ar fi sarit in ajutorul nostru, al românilor, si in mod sigur numarul celor ucisi era mult mai mic”, a incheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan (foto dreapta).

La Traznea, preotul a fost ars de viu
In data de 9 septembrie 1940, trupele horthyste au intrat in comuna Traznea. Primele victime au fost copiii aflati cu vitele la pascut. Dupa ocuparea satului, soldatii maghiari au dezlantuit „asaltul”. Români si evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, strapunsi cu baionetele, iar casele incendiate. In urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români si 6 evrei. In presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casa de trupele ungare si impuscat lânga o capita de fân, impreuna cu sotia si cele doua fiice ale sale, dupa care au fost ciopartiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Margarus. Acesta a fost strapuns cu baioneta in mai multe parti ale corpului si apoi impuscat in cap cu gloante model „dum-dum”. Preotul ortodox a ars in casa parohiala, care a fost incendiata. In Traznea se aflau si 9 soldati români reintorsi acasa si demobilizati. Acestia au fost impuscati cu efectele militare pe ei. Invatatorul si sotia au incercat sa se refugieze in comuna Pusta. Au fost prinsi si adusi la Traznea, unde au fost rastigniti pe usa bisericii si impuscati.

Macelul vazut prin ochii unui copil de 8 ani
Despre masacrul de la Traznea ne relateaza unul dintre supravietuitorii acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior medic si un om de stiinta recunoscut de o lume intreaga, profesorul universitar doctor Ioan Puscas, care a trait acele grozavii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a supravietuit acelor masacre petrecute in 1940 in comuna Traznea. Arma soldatilor honvezi a fost indreptata catre mine de trei ori. Ungurii au tras atunci cu tunul chiar si in biserica. Inainte de 1940, ungurii si românii traiau in pace in comuna. Masacrul de la Traznea a fost provocat de groful Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a indemnat pe honvezi sa ucida românii pentru a acapara cât mai mult pamânt. Pe noi ne-au salvat de la moarte câteva familii de maghiari. Când au intrat in casa, aveam la noi un consatean român care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu stia ungureste. L-au impuscat in fata noastra. Urmatorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureste, a vrut sa le demonstreze ca suntem unguri pentru a ne salva vietile. Nu au vrut sa il creada. «Büdös olá vagy!» (n.r. – esti un valah imputit!), strigau. Norocul nostru era ca tata avea la el certificatul de nastere al unui prieten, care era maghiar reformat. Când le-a aratat documentul, nu au cercetat daca era intr-adevar al lui. Si-au cerut scuze ca erau sa impuste un ungur”, si-a amintit marele cercetator stiintific. „Dupa aceea a venit un alt val de ucigasi. «Acum numai János ar putea sa ne salveze», ne-a spus tata, János fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilarie. Pentru ca ardea aproape tot satul, ca o minune, a aparut János, care venise dupa o pompa si pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Când a vazut care este situatia la noi, a inceput sa strige la ei: «Carati-va, astia sunt de-ai nostri». Asa am fost salvati pentru a doua oara, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar in pivnita grofului si ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata, lasându-ne pe noi la adapost sigur. Insa am fost gasiti si acolo. O trupa de honvezi, impreuna cu un frate de a-l unui ucenic de a-l lui tata, i-a adus si a confirmat ca suntem români. Ne-au scos din pivnita. In spatele nostru, in sant, erau o gramada de morti si raniti. Unul dintre soldati mi-a pus pusca la piept. Mi-am vazut moartea cu ochii. Nu stiu de unde am avut putere, dar am inceput sa numar ungureste. Soldatul a ramas mirat, nu a apasat pe tragaci, iar eu continuam sa numar, apoi am inceput sa cânt un cântec unguresc, care mi-a venit in minte. Nu stiu cât timp a trecut, arma lui era tintuita inca de pieptul meu, când au aparut doua fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Când au vazut ce se intâmpla, s-au napustit asupra honvezilor, strigând: «Nu va e rusine? Astia sunt de-ai nostri!» Apoi, ne-au luat de brat si ne-au dus la o alta familie maghiara, Fazakas. In bucataria lor am stat pâna ce a venit tata. Am avut noroc ca acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Daca avea loc noaptea, ca si la Ip, numarul mortilor sigur era mult mai mare, pentru ca acele persoane care ne-au ajutat nu aveau de unde sa stie si sa intervina…”, a conchis doctorul Puscas.

Ioan Puscas, «fire recalcitranta, ostila reeducarii»
Perioada 1940-1944 nu a fost usoara pentru românii din Traznea. „Eram elev. Pâna in clasa a V-a am invatat in limba maghiara. Eram tot timpul premiant. In acest timp, groful venea des la tata, voia sa ma infieze. Imi promitea ca ma trimite la scoala la Budapesta. Ar fi putut promite orice, nu plecam cu el. Dupa 1944, o parte din unguri si groful au fugit. Ulterior, el a fost condamnat la moarte, in lipsa, si i-a fost confiscata toata averea”, ne-a povestit medicul. Soarta lui Ioan Puscas nu a fost mai buna nici dupa 1944. Acesta a fost inchis, in perioada 1948-1950, pentru ca s-a opus comunismului. Motivul: „delict impotriva ordinii sociale”. Pe biletul de iesire din puscarie aparea: „fire recalcitranta, ostila reeducarii”. Dupa ce a fost eliberat, a fost acceptat in scoala pentru a-si continua studiile de catre profesori care ii cunosteau meritele. Altfel, ar fi fost imposibil, datorita acelui bilet de iesire. In inchisoare s-a imbolnavit, facând abces pulmonar, motiv pentru care, in dorinta lui de a se putea trata, si-a dorit sa devina medic. Norocul a fost din nou de partea lui. A reusit sa se inscrie la Facultatea de Medicina de la Timisoara. Doctorul Puscas a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici si cercetatori din România.

Iertam, dar nu uitam nimic
Asociatia Refugiatilor Deportati si Expulzati din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu sediul in Timisoara, a organizat un turneu in Ardeal, in perioada 29-31 august, pentru a aduce omagiu si a comemora amintirea martirilor impuscati in acele zile scrise cu sânge in istoria României. Desi acea perioada, când in fata lui au fost impuscati pe rând parintii si fratii, i-a marcat intreaga viata, Butcovan Gavril a stat drept intre cele 35 de persoane venite din Timisoara, marturisind ca nu impartaseste nici un resentiment si nu aduce acuze poporului maghiar si nici cetatenilor români de etnie maghiara pentru evenimentele tragice petrecute la Ip.